De ce tac pietrele ?

Nu te-ai saturat doar sa visezi si sa nu se indeplineasca nimic ? Nu te-ai plictisit de viata pe care o duci? Zilnic ajungi acasa , arunci cheile pe masa , deschizi frigiderul poate iti iei o bere,apoi aprinzi televizorul sau computerul , intepenesti ore intregi in fata lor , traind viata altor persoane. Nimic nou , aceeasi rutina jalnica de care nu vrei sa scapi. Esti atat de indiferent cu tot ce te inconjoara incat ma faci sa ma simt scarbita de tine . La indiferenta ta, chiar nu exista antidot. Iesi putin afara , asculta natura. Te-ai gandit vreodata , de exemplu , de ce tac pietrele? Mie imi place sa-mi creez o lume diferita, departe de agitatia lumii. O lume unde ma pot refugia atunci cand imi e greu. Si te mai creez pe tine , iubitul perfect , neexistent in lumea mea reala . Astfel , avem o lume unde suntem numai noi doi , ah , si marea . Iar valurile ei se sparg in pietrele de pe mal si ne trezesc din visare . Sti tu , cum visam noi cu ochii larg deschisi la lumea noastra , perfecta , ascunsa , misterioasa , dar ireala , iubitule , ireala . Iar martorele iubirii noastre sunt stelele , marea , pietrele si ele la fel de perfecte . Sunetul valurilor ce se izbesc de pietre se contopeste cu misterul noptii. Stiu, si tu ai impresia ca pietrele vor sa ne spuna ceva . Parca vor sa fie partase la iubirea noastra si prin cuvinte. Dar, iubitule , pietrele nu vorbesc indiferent in ce lume am fi. Insa mie nu-mi pare rau ! Eu le prefer asa tacute cum sunt. Le consider niste observatori. Ne privesc pe noi , iubitule , cum stam imbratisati pe plaja de atatea si atatea mii de ori, si certurile si saruturile si noptile de dragoste. Si pastreaza amintirile noastre bine ascunse. Nu e nevoie sa vorbeasca, nu avem nevoie de cuvinte. Ne sustin si ne asculta prin misterul si linistea lor eterna. De aceea nu e nevoie ca pietrele sa vorbeasca. Pentru ca daca ar vorbi , iubitule , lumea noastra ar disparea. Iarta-ma ca am uitat cum sa iubesc !