Infinit

Da-mi morfina sa nu mai simt nimic si tot ce e in jur sa dispara. Sa mor fericita ca te-am vazut si bolnava de atata iubire consumata pe nimic. Ca nervi nu mai am si totul e fad. Lumina palpaie si sunt sigura ca trebuie sa plec odata. Sa parasesc aceasta lume, caci nu mai cred in nimic. Toate credintele si sperantele mele au disparut. Iar un om fara sperante nu mai are pentru ce trai. As trai pentru tine, dar cu ce folos, cand eu traiesc prin tine nu pentru tne? Sunt sigura ca daca as disparea nimeni nu si-ar da seama, caci de mult sunt plecata. Sufletul meu e pierdut si vreau sa-l regasesc. Si nu e vina ta , pur si simplu eu nu mai exist. Corpul meu plange de durere si dor ca tot ce a avut odata s-a dus. Lumea s-a sfasiat. Si stiam ca nu e bine sa traiesti din sperante. E ca si cum ai trai in minciuna daca ai sperante. Stii ca niciodata nu o sa se intample ce speri , dar iti place sa traiesti in agonie. Sa vezi cum te tarasti pe jos de durere si frig. Caci inima nu iti mai bate de ceva timp incoace. Trebuie sa traiesti vesnic intr-o dubla personalitate iar eu m-am saturat sa traiesc asa. Vreau sa-mi las sufletul liber sa-si gaseasca pacea de care are nevoie. Chiar daca o gaseste la tine. Nu vreau sa ma vezi asa pierduta fara nimic. Tigarile ard aiurea pe jos, fumul lor ma inneaca si sunt sigura ca ar trebui sa ma fortez sa respir. Dar viata e un nimic. Urasc sperantele si tot ce presupun ele.

De ce tac pietrele ?

Nu te-ai saturat doar sa visezi si sa nu se indeplineasca nimic ? Nu te-ai plictisit de viata pe care o duci? Zilnic ajungi acasa , arunci cheile pe masa , deschizi frigiderul poate iti iei o bere,apoi aprinzi televizorul sau computerul , intepenesti ore intregi in fata lor , traind viata altor persoane. Nimic nou , aceeasi rutina jalnica de care nu vrei sa scapi. Esti atat de indiferent cu tot ce te inconjoara incat ma faci sa ma simt scarbita de tine . La indiferenta ta, chiar nu exista antidot. Iesi putin afara , asculta natura. Te-ai gandit vreodata , de exemplu , de ce tac pietrele? Mie imi place sa-mi creez o lume diferita, departe de agitatia lumii. O lume unde ma pot refugia atunci cand imi e greu. Si te mai creez pe tine , iubitul perfect , neexistent in lumea mea reala . Astfel , avem o lume unde suntem numai noi doi , ah , si marea . Iar valurile ei se sparg in pietrele de pe mal si ne trezesc din visare . Sti tu , cum visam noi cu ochii larg deschisi la lumea noastra , perfecta , ascunsa , misterioasa , dar ireala , iubitule , ireala . Iar martorele iubirii noastre sunt stelele , marea , pietrele si ele la fel de perfecte . Sunetul valurilor ce se izbesc de pietre se contopeste cu misterul noptii. Stiu, si tu ai impresia ca pietrele vor sa ne spuna ceva . Parca vor sa fie partase la iubirea noastra si prin cuvinte. Dar, iubitule , pietrele nu vorbesc indiferent in ce lume am fi. Insa mie nu-mi pare rau ! Eu le prefer asa tacute cum sunt. Le consider niste observatori. Ne privesc pe noi , iubitule , cum stam imbratisati pe plaja de atatea si atatea mii de ori, si certurile si saruturile si noptile de dragoste. Si pastreaza amintirile noastre bine ascunse. Nu e nevoie sa vorbeasca, nu avem nevoie de cuvinte. Ne sustin si ne asculta prin misterul si linistea lor eterna. De aceea nu e nevoie ca pietrele sa vorbeasca. Pentru ca daca ar vorbi , iubitule , lumea noastra ar disparea. Iarta-ma ca am uitat cum sa iubesc !